MINUNEA DIN SERBIA - O MARE MINUNE DIN VREMEA NOASTRA

foto: Orthphoto

Cândva, oarecum în trecut, prin începuturile mele duhovnicești un Avva cu putere blândă își chema pelerinii să le dea evloghia înspre muzeul mănăstirii. O mănăstire impunătoare, cu tradiție și cu duh de trăire autentică. În acest loc cald, cu multă dragoste, creștea în duh, ori de câte ori ajungea înspre aceste locuri, sufletul meu. Profitam întotdeauna, ajungând cât puteam de des. Nu rămâneam niciodată nefolosit duhovnicește… o carte, un cuvânt, o binecuvântare… toate însemnau prea mult pentru mine, cel ce nu cunoșteam mai înainte frumoasa dragoste creștină, frumosul trai ortodox.

Și dragostea față de mănăstire și de acele locuri creștea proporțional cu zilele…Avva era bun și este încă, cu părul alb și cu privirea de copil inocent, cu glas cald și atitudine cuminte, oarecând, cu voia Domnului, pentru obișnuita evloghie ne cheamă iarăși în muzeu, locul cu multe amintiri, locul cu binecuvântări și experienţe minunate – amintiri calde ce încă se mai pastrează în adâncul inimii. Cu bucurie acceptam şi acum, neștiind că de data aceasta era ceva mai deosebit ca de obicei… Avva pregătise o broșură, aparent simplă, aparent neînsemnată. 

Avva este Teofil cel Blând din Slănicul Argeșean, cunoscut tuturor…

Avva Teofil - foto Lumea Credinţei

Broșura formează, inspiră, înfricoșează…  te schimbă. Așa s-a întâmplat cu mine. Am pus-o mai jos spre bucuria de obște, sperând să vă bucure, aşa cum m-a bucurat şi pe mine cu ani în urmă.

I.T.

O MARE MINUNE DIN VREMEA NOASTRĂ 

Această descoperire dumnezeiască despre viaţa de dincolo de mormînt a avut loc în vara anului 1976, către un creştin ortodox sîrb care se afla în îndoială şi nepocăinţă. Ea s-a răspîndit repede în toate ţările ortodoxe din Balcani, fiind acceptată de majoritatea credincioşilor ca adevărată şi ziditoare de suflet. Cel dîntîi s-a tradus şi s-a tipărit la Muntele Athos în limba greacă. Apoi, Protosinghelul Petroniu Tănase, egumenul Schitului Românesc Prodromul, a tradus textul din greacă în limba română, în vederea difuzării ei în ţara noastră.

Căutînd să împlinim dorinţa părinţilor români atoniţi, dăm la tipar aceste pagini, spre folosul de obşte al credin¬cioşilor noştri, sub titlul: “O mare minune din vremea noastră”. Obştea Schitului Prodromul-Muntele Athos 1992

Spre Mănăstirea Ziţa

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvîrşire. Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac trata¬ment medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfîrşitul lui Iunie şi o parte din luna Iulie, le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.

După zece zile de tratament, la 9 Iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 Iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, spre a continua tratamentul început. Cînd am ajuns la podul lui Ibar, în Cralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întîmplat lîngă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia. Dar în aceste împrejurări, ce poţi face? Trecînd pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de cîteva zeci de metri de pod, se află staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, cîteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau un călugăr şi o călugăriţă, de o uimitoare frumuseţe.

Oaspeţi cereşti

În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; avînd şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrece înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră care cădea pe spate. La piept purta, legat cu lanţ sau cordon, o cruce luminoasă şi de alt lanţ un engolpion sau iconiţa cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lîngă el, purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că valul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochii mari şi frumoşi. La gîtul ei atîrnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu pînă atunci, nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.

Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mîna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lîngă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. în .sinea mea am osîndit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doar şi călugării sînt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-arn hotărît să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rînd cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: “Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: “Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră pînă la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizînd portiera din dreapta şi ridicînd scaunul din faţă, ca să intre în spate unul cîte unul. Cînd s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi i-am răspuns de asemenea: “Dumnezeu să vă ajute!”. A intrat ea întîi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: “Staţi lejer şi nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: “Ne simţim bine, Duşane, numai tu să conduci cu atenţie”.

La acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului de maşini, care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei. În timp ce aşteptam, călugărul mă întreabă: “Nu aşa, Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?” A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a mirat de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gîndesc şi i-am răspuns: “Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an a unei rudenii de a mea”. Călugărul mă ascultă şi continuă: “Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. “Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decît înainte”. Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: “De unde eşti, Duşan? Din Zacuta?” Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: “Duşane, toţi ai tăi sînt bine sănătoşi: tata Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfîntul patron al casei, dar sînt nestatornici. îndată ce se supără puţin înjură de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: “Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit şi ai bunăvoinţă faţă de bătrîni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe cînd ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi treceau. Mai bine nu se năşteau decît să se poarte în acest fel”.N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rînd înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi cînd am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cît mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţii, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceiaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducînd încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească. Şi aşa, uitîndu-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină-orbitoare.

 Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi. Din pricina atîtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă; degeaba reu¬şeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decît îngăduiau regulile circulaţiei. în timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rînd, să-mi spună viaţa mea de cînd îmi aduc au aminte de mine şi pînă în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nu le realizasem cîndva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa dintr-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rînduială, mă mustrau cu blîndeţe. Eram bucuros să intru în pămînt sau să mi se întîmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate. Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru unele fapte ce privesc viaţa mea personală. Mai tîrziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele.

Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi l-a făcut călugăriţa, cu amănunte. “De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fiica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întîmplat în realitate. “Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil cînd într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: “Cine eşti tu şi cine sîntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi face dreptate. Dumnezeu a spus în porunca Lui, ca să cinstim pe mamă şi pe tată şi celui ce împlineşte porunca, i-a făgăduit răsplată, că va trăi pe pămînt mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sînt pentru copiii lor lucru sfînt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbărţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plîns de fericire şi a zis: “Te iert, fiule!”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie. Cînd am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: “Duşane, ceea ce ţi s-a întîmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întîmpla în cursul zilei, să nu spui la nimeni înainte de trecea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni”. I-am răspuns scurt: “Bine!” Şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor. Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpînită nevoie să mă despart cît mai repede posibil de aceşti călători.

Tulburare şi uimire

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau cîteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina pînă la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid portiera, să poată ieşi cei doi călători. Dar nici de data aceasta nu mau cruţat. Cînd mă uit în maşină, deja nu se mai afla nimeni. Am început să tremur de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, privind pînă la uşa cealaltă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură. Mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mîinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. în acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întîmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: “Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am depărtat ca să mă con¬centrez şi să cuget asupra mea. în singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi ora ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvînt pe care mi-1 spusese călătorii mei, de cînd i-am luat în maşină şi pînă cînd au dispărut în chip inex¬plicabil. Din toate cîte mi se întîmplaseră, m-au tulburat ul¬timele lor cuvinte, adică, să nu spun la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele mi se întîmplaseră şi cele ce se vor întîmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început sa voroesc tare: “Doamne, ce ar putea să mi se întîmple! Voi merge la băi, nu voi mînca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întîmple, am repetat? Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de a trece trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mîngîiere, eu care mai înainte nu mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice. După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar nici pînă astăzi, nu-mi pot da bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa pînă la băi. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală. Fără cîteva minute era ora 12, cînd am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la camera mea să mă întind pe pat şi să mă gîndesc pe îndelete la toate cele întîmplate. M-am întins pe pat, fără sa scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, cînd era vorba chiar şi de puţină odihnă. Deodată am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpînită şi am căzut într-un somn adînc. Ceea ce mi s-a întîmplat, apoi, depăşeşte orice închipuire.

SURSA trandafirescu.wordpress.com