marți, 21 septembrie 2010

Minuni ale Parintelui Arsenie Boca - Cum citea gandurile oamenilor !!!!

Interviu cu Parintele Ghelasie Tepes despre Parintele Arsenie Boca


Cum era Parintele Arsenie ca om?

Era un om foarte bine facut.Eu l-am cunoscut fara barba. Umbla intr-un fel de capot. Nu umbla in calugar: avea o cipilica pe cap si eu ma gandeam asa, pana sa-l cunosc: care sa fie Parintele Arsenie?

Asadar, harul nu-i statea nici, in rasa nici in barba?

Eu am vazut in dansul numai harul Lui Dumnzeu. Si, in plus, am aflat dupa aceea ca Parintele Arsenie Boca spunea: Eu am calugari albi in lume",. Este vorba aici de curatia suflteasca pe care pot s-o aiba si oamenii din lume nu numai calugarii.Chiar Parintele spunea :"Mai, nu toti cei din manastire se mantuiesc, asa cum nici toti din lume se prapadesc".

Cum indruma oamenii?

Vorbind cu noi despre calugarie si manastire[noi ne planegeam de ispitele care nu ne dadeau pace], la un moment dat Parintele a zis celorlalti din preajma:
"Iesiti afara ca-mi faceti greutati cu securitatea. Sa ramana aici numai cei doi rasofori".Dar o femeie intra tot timpul peste noi. Atunci Parintele s-a intors si i-a zis:"Tu sa nu mai intri aici!".Aceea nimic, intra din nou."Tu, te iau la bataie, mi-a facut mult necaz".Dupa nici doua minute femeia iar a intrat peste noi. Atunci Parintele a luat o matura si ia dat una direct pe spinare.

Stiti orice om se putea sminti rau vazand un calugar ca face asa ceva. Dupa nici un minut femeia iar a dat buzna. Parintele s-a intors catre noi si ne-a zis:"Vedeti, asa trebuie sa fie si calugarul ,mai copii!".Atat ne-a spus, iar noi am inteles. Am apucat doar sa-i mai spunem cu emotie:"Parinte avem si noi duhovnici acolo.Dar intariti-ne in credinta!".El ne-a luat pe dupa cap, ne-a binecuvantat si ne-a zis:" Sa stiti ca am sa va intaresc credinta!".

Cum l-ati cunoscut pe Parintele Arsenie Boca?

Incepand din febroarie 1982 am intrat ca frate incepator la M-rea Brancoveanu-Sambata de Sus. I-am auzit si eu pe calugari vorbind despre un parinte, fost staret, care a aflat har de la Dumnezeu.Tot timpul auzeam de Parintele Arsenie Boca.Incepusem sa am o ravna, un dor sa ma duc sa-l cunosc. Atunci, Parintele staret Veniamin Tohaneanu m-a trimis. Mai ales cand vedea ca nu prididea cu indrumarile pentru noi fratii tineri."Duceti-va la parintele Arsenie si dansul va va indruma!".

Dar unde era Parintele Arsenie?

Parintele era la Draganescu, langa Bucuresti, unde picta o biserica.Noi eram doi rasofori:eu si parintele Modest.

Ce varsta aveati?

19 ani. Eram tanar si plin de ispite, dar si de dorinta de a afla cat mai multe.
Ajungand noi la biserica unde picta Parintele Arsenie, am vazut lume multa;ce mai, gemea biserica! Sa fi fost vreo 300 de oameni. Noi nu-l vedeam numai ii auzeam glasul. Am intrat frumos, ne-am inchinat, am zis in gand rugaciunile ce le stiam, si incat incet, ne-am apropiat de dansul; am ajuns ca la vreo 2 metri.

Tinea predica?

Nu. nu era nici macar slujba, fiind peste saptamana, mai precis luni. Erau adunati acolo oamnei suferinzi, toti cu necazuri. Fiind aproape de parintele, numai ce auzim ca striga mai tare:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Ne-am uitat jur-imprejur, ne-am ridicat si pe varfuri sa vedem ce calugari sunt cei pe care ii striga parintele. Nu putea fi vorba despre noi doi, caci eram imbracati civil.

De ce?

Parintii din manastire ne-au indemnat sa mergem civil, caci parintele era tare prigonit de Securitate, si nu-i mai trebuiau alte necazuri.Asadar, nu ne-am miscat din loc.Parintele a mai vorbit inca 10 minute, si a zis a doua oara:"Mai calugarasilor haideti la mine!".Vazand ca nimic nu se intampla, ne-a strigat pe nume:"Gherasim si Modest, voua va zic!".Cand am auzit asta, au inceput sa-mi tremure picioarele. In starea asta ne-am prezentat in fata parintelui. Eram foarte timizi, dar mai ales cand ne-a strigat pe nume si eu nu l-am vazut niciodata, am incremenit. Desigur ma stiam si pacatos in fata lui Dumnezeu si acestui om sfant, dar parintele s-a uitat asa la mine si mi-a zis:"Mai, de ce tremuri?".Eu am tacut dansul a continuat:"Nu-ti fie frica de mine. Uite, eu cunosc oamenii dupa chip, pentru ca am 3 facultati: medicina, teologia si artele plastice.Toate 3 licentele sunt strans legate una de cealalta".In timpul asta eu, ma gandeam exact asa[stiti, mintea omului nu sta o clipa]:"Pot sa fie toate scolile din lume, daca nu-i darul lui Dumnzeu, tot degeaba". Atunci parintele imi pune usor mana pe cap, ma mangaie si-mi spune:"Asa-i mai, si darul lui Dumnezeu..."

De necerezut...

Spuneti dvs, domnule Bucuroiu, cine stie gandul omului? Numai Dumnezeu si la cine vrea Dumnezeu sa i se descopere aceasta.

Dar diavolii nu stiu gandul omului?

Zice clar in Pateric ca diavolii nu stiu gandul omului!

Continuati povestirea cu parintele.

Da asa, m-a luat pe mine prima data. Zice: "Mai, tu pentru ce nu te-ai dus la scoala?".

Stia ca nu ati mers la scoala?

I-am spus eu chiar la inceput ca am 12 clase; or,pe vremea lui Ceausescu, credeam eu ca era bine.Dar parintele mi-a spus ca-i putin."Vine vremea - eu n-o mai apuc - cand nici cu doua sau 3 facultati nu mai ai unde sa te angajezi. Asadar, du-te la scoala!".In timpul asta eu m-am gandit exact asa:"Cat e de usor sa zici din gura si ce greu sa faci! Poate m-ar duce mintea sa fac o scoala, dar cine sa ma poarte?".Aveam o mama vaduva si inca 7 frati, era imposibil de conceput asa ceva.Dar parintele imi pune iarasi mana pe cap:"Da chiar, cine sa te poarte? Sa fii cuminte si sa asculti de parintele staret si cand te trimite la scoala sa nu te indoiesti! E darul lui Dumnezeu deasupra ta..."

Au trecut de atunci, domnule Bucuroiu, 8 ani. Am si uitat ce a zis parintele, cand vine la mine parintele staret Veniamin si-mi zice:"Gherasime, Gherasime, sa te pregatesti, ca vreau sa te dau la facultate!".Mai erau doua saptamani pana la examen.Ce sa inveti mai intai? Am luat si eu caietele dupa care a invatat un candidat care a intrat si va spun sincer: am invatat o lectie la romana, una la istorie, una la dogmatica.

Parinte, staret, sa nu-mi spuneti...

...Chiar subiectele alea au cazut! Puterea parintelui si ajutorul Domnului, caci mi-am adus aminte de ce mi-a zis parintele Arsenie:"Cand te-o da la scoala sa nu te indoiesti!".Si am mers cu toata taria. Eram in ascultare...

Minuni la mormantul Parintelui Ilie Lacatusu - se misca la atatia ani dupa moarte

Sfinţi din închisori - Părintele Ilie Lăcătuşu
fragment din cartea Din temniţe spre sinaxare
Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău
- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…
- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.
Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.
Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.
Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.
- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?
- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.
- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?
- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.
- Nu mai erau rigide?
- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.
- Nu se vedeau semne de putrefacţie…
- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.
- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?
- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?
- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.
- În închisoare aţi cunoscut astfel de părinţi cu viaţă sfântă?
- Da, am cunoscut. N-am stat cu ei, numai i-am văzut.
- Despre părintele Daniil, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, ce puteţi spune?
- E unul dintre cei mai mari mucenici, un mărturisitor al dreptei credinţe ortodoxe. Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost un om cu viaţă sfântă, desăvârşită, un om studios; tot timpul scria şi se ruga neîncetat.
- L-aţi cunoscut?
- Da, l-am cunoscut. Era şi el cunoscător cu duhul. Avea mare trecere la rugăciune, la Maica Domnului. Schitul Rarău, unde era el atunci, era foarte, foarte, foarte sărac şi de multe ori nu era ce să mănânce nimeni, absolut nimeni. „Hai să mergem la Maica Domnului să facem o rugăciune” - zicea el. Se ruga la Maica Domnului câte o jumătate de oră şi Dumnezeu îi dădea de toate. Ştiu de la un mare cărturar că avea o cultură foarte mare, avea o credinţă fixă, zdravănă, îi combătea pe toţi activiştii de partid pe care îi trimitea stăpânirea ca să-l combată, ca el să nu mai meargă la Bucureşti să ţină conferinţe. El pe toţi i-a convertit.
- Despre ce ţinea conferinţe?
- Discuta sub toate aspectele, ştia vreo cinci şase limbi străine. Toată viaţa şi-a închinat-o lui Dumnezeu.
- Cum a murit?
- A murit în închisoare. L-au omorât. A murit în chinuri. A fost cel mai intransigent dintre toţi deţinuţii în ceea ce priveşte credinţa. A murit ca un mare mucenic, care mărturisea înaintea păgânilor dreapta credinţă. Dumnezeu vrea de la toţi hotărâre şi statornicie. Omul, dacă nu este convins, nu vrea să se ocupe cu nimic altceva. Dacă ei erau convinşi de valoarea crezului lor, au suferit. Viaţa sfinţilor ar trebui să fie pildă vieţii noastre. Nu-i place lui Dumnezeu compromisul. Ori eşti în lumină, ori în întuneric, ori cu Dumnezeu, ori cu Satana. Dacă nu apără cineva dreapta credinţă, înseamnă că nu-i cu Dumnezeu. Pentru mântuire, adevărul nu suportă schimbări tot aşa după cum viaţa nu suportă moartea. Viaţa nu există numai pe pământ, ci în veşnicie unde este exclusă moartea. Nu există viaţă pe pământ, este un termen, o posibilitate de a dobândi viaţa cea veşnică, prin fapte, atât. Zice şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Poţi să câştigi şi viaţa şi moartea prin faptele tale”. Dumnezeu Îşi alege oamenii. Acum e vreme de cernere. Făina dacă nu-i cernută, e cu gunoaie, trebuie cernută, aurul dacă nu-i încercat în foc nu se curăţă de materie străină.
Mărturia Părintelui Justin Pârvu
Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…
sursa:agnos.ro

Minune la moartea Sfantului Inchisorilor - Valeriu Gafencu

Au fost minuni la moartea sa
Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Minunea Sfantului Vasilie, pe care a facut-o in Niceea

Minunea Sfantului Vasilie, pe care a facut-o in Niceea
Odinioara, de nelegiuitul imparat Valens (364-378), in cetatea Niceea, s-au apropiat capeteniile ereziei ariene cerand ca, din soborniceasca biserica cea din cetatea aceea, sa goneasca poporul dreptcredincios, iar Sfantul locas sa-l dea adunarii lor celei arienesti. Si a facut asa imparatul cel rau, el insusi fiind eretic: a luat, adica, biserica de la cei dreptcredinciosi, cu sila, si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, in mare mahnire fiind toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasilie, aparatorul cel de obste al Bisericilor, la care toata multimea celor dreptcredinciosi venind, cu strigare si cu tanguire, i-a spus strambatatea ce li s-a facut lor de imparat. Iar Sfantul, mangaindu-i pe ei cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparat, la Constantinopol si, stand inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului sta in judecata sa. Iar intelepciunea zice: Dreptatea imparatului la judecata se vede. Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe dreptcredinciosi din Sfanta Biserica si dand-o raucredinciosilor? Zis-a lui imparatul: "Tot la invinuiri te intorci, Vasilie? Nu ti se cuvine tie sa fii asa." Raspuns-a Vasilie: "Se cuvine mie, pentru dreptate a muri." Si infruntandu-se ei si impotrivindu-se sta acolo de fata mai marele bucatarilor imparatesti, numit Demostene acela, vrand sa ajute arienilor, a spus ceva cu glas incet ocarand pe Sfantul. Iar Sfantul a zis: "Vedem aici si pe necarturarul Demostene." Iar stolnicul, rusinandu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Sfantul i-a zis: "Lucrul tau este sa ai grija de mancari, nu sa fierbi dogmele Biserici." Si a tacut Demostene rusinat.
Iar imparatul, pe de o parte, maniindu-se si, pe de alta, rusinandu-se, a zis lui Vasilie: "Sa mergi tu intre dansii sa faci dreptate, dar asa sa judeci, ca sa nu judeci cu partinire poporului de-o credinta cu tine." Iar Sfantul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, apoi si pe mine la surghiun sa ma trimiti si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti si Biserica sa o dai arienilor." Si, luand Sfantul scrisoarea de la imparat, s-a intors la Niceea. Si chemand pe arieni, le-a zis lor: "Iata, imparatul mi-a dat mie putere ca sa fac judecata intre voi si intre dreptcredinciosi pentru biserica pe care ati luat-o cu sila." Iar ei au raspuns lui: "Deci judeca, dar dupa judecata imparatului." Iar Sfantul a zis: "Sa mergeti, si voi arienii si voi dreptcredinciosilor, si sa inchideti biserica si, incuindu-o, sa o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor, si sa puneti de amandoua partile pazitori. Si mergand mai intai voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si, dupa aceasta, sa va apropiati de biserica. Si de se vor deschide singure, cu rugaciunile voastre, usile bisericii, apoi sa fie a voastra biserica in veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte si vom merge cu litie, cantand, la biserica si de se vor deschide noua, sa o avem pe ea in veci. Iar de nu se vor deschide nici noua, apoi, iarasi, a voastra sa fie biserica." Si placut a fost cuvantul acesta inaintea arienilor. Iar drepcredinciosii se mahneau asupra Sfantului, zicand ca nu dupa dreptate, ci dupa frica imparatului a facut judecata. Si, luandu-se multe masuri de paza de catre amandoua partile, Sfanta Biserica strajuita a fost cu tot dinadinsul, pecetluita si intarita. Si rugandu-se arienii trei zile si trei nopti si de Biserica apropiindu-se, nu s-a facut nici un semn. Si se rugau de dimineata pana la al saselea ceas, strigand: "Doamne miluieste" si nu s-au deschis usile Bisericii si s-au dus fara dar si rusinati.
Atunci, marele Vasilie, adunand pe toti dreptcredinciosii, cu femeile cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfantului Mucenic Diomid, facand, acolo priveghere de toata noaptea, apoi au mers dimineata cu totii la cea soborniceasca biserica pecetluita, cantand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi." Apoi , stand inaintea usii bisericii a zis catre popor: Ridicati mainile voastre si strigati cu dinadinsul "Doamne miluieste." Si aceasta facandu-se, a poruncit Sfantul ca sa faca tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul crucii de trei ori si a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor." Si, glasuind tot poporul "Amin!", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarama zavoarele, au cazut intariturile s-au dezlegat pecetile si s-a deschis usa, ca de un vant si furtuna mare, si s-a lovit usa de zis. Iar dumnezeiescul Vasilie a inceput a canta: "Ridicati portile voastre, ridicati-va portile cele vesnice si va intra Imparatul Slavei."
Si, intrand Vasilie in biserica, cu toata multimea drepcredinciosilor, si, savarsind dumnezeiasca slujba, a slobozit pe popor cu veselie. Iar multimea fara de numar de arieni, vazand acea minune, s-a lepadat de credinta lor cea rea si la cei dreptcredinciosi s-au adaugat. Si, afland si imparatul, de o judecata dreapta ca aceasta a lui Vasilie, si de minunea aceea preaslavita, s-a mirat foarte si a defaimat uraciunea relei credinte ariene, insa, orbindu-se de rautate, nu s-a intors la credinta cea dreapta si a pierit rau dupa aceea. Ca, biruit si ranit fiind el la razboi, in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie. Iar urmaritorii lui, inconjurand sura cu foc, au aprins-o si, acolo, imparatul arzand, si-a dat sfarsitul. Si a fost moartea aceasta a imparatului, dupa moartea Sfantului Vasilie, dar in acelasi an, intru care Sfantul s-a mutat catre Domnul.

duminică, 19 septembrie 2010

Minuni intamplate in Romania

BISERICA SĂPATĂ ÎN STÂNCĂ
În satul Nămăieşti de lângă Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, în schitul săpat în stânca unui deal, atestat documentar din secolul al XIV-lea, se găseşte icoana cu adevăratul chip al Maicii Domnului, pictată, se spune, de Sfântul Apostol Luca, la cererea Sfintei Fecioare Maria. Sfântul Apostol Andrei, venind pe teritoriul românesc şi negăsind pe nimeni căruia să îi încredinţeze icoana, a ascuns-o într-o nişă din stânca unui deal, rostind cuvintele "Noma est" ( "Nu e nimeni"), devenite apoi Nămăieşti. Legenda spune că Sfânta Fecioară Maria le-a apărut în vis unor ciobani din zonă, sfătuindu-i să sape sub stânca pe care dormeau, căci vor găsi o icoană cu adevăratul chip al Maicii Domnului, să ridice apoi o biserică în cinstea Sa, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi Izvorul Tămăduirii şi care să devină "loc de vieţuire şi închinăciune pentru treizeci de suflete". Biserica săpată în stâncă, folosindu-se dalta şi ciocanul, a adăpostit timp de 200 de ani câte 30-33 de măicuţe. Cu timpul s-a încercat să se restaureze icoana, dar nu a fost posibil, căci peste noapte pictura restaurată dispărea, şi icoana revenea la imaginea iniţială. De-a lungul timpului, cei care s-au rugat aici cu credinţă au fost ajutaţi în probleme de sănătate, scăpând, se spune, chiar de boli incurabile sau le-a fost adusă împăcarea în familiile dezbinate, au fost ajutaţi cei care nu puteau să aducă pe lume copii, i-a întors pe soţii care şi-au abandonat familia, l-a scos pe "cel rău" din oameni, a întors lucrurile furate la păgubiţi şi a liniştit multe alte tulburări sufleteşti şi trupeşti. Rugăciunile sunt însoţite de ritualuri bisericeşti care în final aduc realizarea dorinţelor. 

SFÂNTA CUVIOASĂ PARASCHEVA
Încep cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, cea mai populară dintre toţi sfinţii, ale căror moaşte se găsesc pe teritoriul României. Ele se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, această sfântă fiind ocrotitoarea Iaşiului şi chiar a întregii Moldove. Originară din Epivat, Tracia, a trăit în perioada despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica Ortodoxă (1054). Cu mare credinţă în Dumnezeu şi-a împărţit săracilor marea avere moştenită de la părinţi şi s-a retras într-o mănăstire din apropierea Constantinopolului. A mers apoi în pelerinaj pe la mai multe locuri sfinte, după care a revenit la locurile natale, unde, încă tânără, după doi ani, s-a stins din viaţă. După mult timp, în urma unui vis, a fost găsit locul unde se afla trupul "neputrezit şi plin de mireasmă", care i-a fost adus cu mare cinste şi depus în Biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Minunile săvârşite de moaştele sale au făcut ca această zonă să devină loc de pelerinaj pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Apoi, moaştele i-au fost mutate dintr-un loc în altul, în 1235 la Tîrnovo pentru 160 de ani, apoi până în anul 1521 la Belgrad, an când au fost aduse la Biserica Patriarhiei de la Constantinopol, iar în 1641, domnitorul Moldovei Vasile Lupu a obţinut, cheltuind peste 300 de pungi la Poarta Otomană, strămutarea sfintelor moaşte la ctitoria sa, Mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi. Însă, la 26 decembrie 1888, biserica a fost mistuită de foc, rămânând neatinse doar moaştele Sfintei Parascheva. De atunci, acestea se găsesc la Catedrala Mitropoliei ieşene, care la data de 14 octombrie a fiecărui an a devenit loc de pelerinaj pentru mii de credincioşi, pentru tămăduirea bolilor, ocrotirea caselor şi familiilor acestora, alungarea secetei, înlăturarea farmecelor şi blestemelor.

MĂNĂSTIREA BISTRIŢA
În Mănăstirea Bistriţa, din apropierea municipiului Râmnicu-Vâlcea, sunt adăpostite moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Acest sfânt, sărbătorit la 20 noiembrie, a fost nepotul unui alt sfânt, Simeon Mărturisitorul. Prieten al Papei, el şi-a desfăşurat viaţa misionară între Bizanţ şi Roma, trăind înaintea despărţirii celor două biserici, catolică şi ortodoxă. S-a stins din viaţă la Constantinopol, în anul 842, după ce a înfăptuit nenumărate minuni. În 1497 i-au fost aduse moaştele din Voivodina la Mănăstirea Bistriţa, construită cu şapte ani înainte de fraţii Craioveşti, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Până în 1917, mănăstirea a fost catolică, după care ea a fost părăsită din cauza războiului. Măicuţele Olga şi Teodosia Gologan au transformat-o, după război, în mănăstire ortodoxă, astfel că, în 1948, patru sute de maici asigurau funcţionarea unor şcoli de la grădiniţă până la liceu, unor şcoli speciale de meserii, de studii muzicale, artizanat, covoare şi, nu în ultimul rând, de teologie, unde învăţau peste 600 de eleve. În 1959, mănăstirea a fost desfiinţată de comunişti, însă, cu timpul, şi-a recăpătat drepturile. Într-o perioadă de peste 500 de ani, moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul au ajutat mulţi credincioşi în tămăduirea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti, precum şi în alte probleme de viaţă. Se spune că, în anul 1765, Superiorul Provincial al Ordinului Franciscanilor, Peter Blasius Kleiner, văzând moaştele sfântului, ar fi spus că ele sunt ale Sfântului Ioan de Capistran, franciscan cruciat, Apostolul Europei. Această întâmplare a produs o mare derută, a cărei prezenţă se simte şi astăzi. Din această cauză, credincioşii se roagă de multe ori la ambii sfinţi pentru a primi ajutor. Pentru a afla dacă Sfântul Grigorie Decapolitul îl va ajuta pe cel care-i adresează ruga, acesta îşi va pune în gând dorinţa respectivă, după care va încerca să ridice racla de argint a sfântului. Dacă va reuşi, dorinţa îi va fi îndeplinită, iar dacă nu, dorinţa nu va avea şanse de realizare.

MĂNĂSTIREA NICULA
În Mănăstirea Nicula, aflată la 5 km de Gherla, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, se găseşte icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, realizată de preotul Luca din Iclod în anul 1681. În 1694, la data de 15 februarie, un grup de ofiţeri şi soldaţi austrieci (Transilvania fiind atunci sub ocupaţie austriacă) vizitează mănăstirea din satul Nicula şi observă că icoana Maicii Domnului a început să lăcrimeze. Vestea despre această minune, care s-a manifestat timp de 26 de zile, s-a împrăştiat imediat, şi mănăstirea a devenit loc de pelerinaj. Groful Sigismund Corniş din Beneding (astăzi satul Mănăstirea), sub pretextul protecţiei icoanei sfinte, a dus-o la castelul său. Sătenii au reclamat abuzul acestuia la Curtea Imperială, care a decis ca icoana să fie aşezată din nou în lăcaşul sfânt, unde a rămas 189 de ani, când a fost mutată în noua biserică a mănăstirii. În 1948, aceasta a fost ascunsă de frica prigoanei comuniste, până la 24 martie 1992. Pe o perioadă de 300 de ani, icoana sfântă a înfăptuit multe minuni consemnate în volumul "Maica Domnului de la Nicula" (Gherla, 1930).



MĂNĂSTIREA ADAM
Se pare că şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, căreia i se mai spune simplu Sfântă, aflată la Mănăstirea Adam (în comuna Cuca, lângă Bârlad), a fost pictată de Sfântul Apostol Evanghelist Luca. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea, turcii au incendiat mănăstirea, care a ars din temelii. Icoana Sfântă a fost găsită de un cioban, câteva zile mai târziu, într-un copac secular la circa 100-150 de metri de biserica mistuită de flăcări. Avea urmele focului pe o parte a feţei, dovada că se aflase în mijlocul vâlvătăilor, dar a fost salvată miraculos. Cu trecerea vremii a fost înălţată o biserică şi apoi mănăstirea de astăzi, pe locul unde a fost găsită icoana. Pe timp de secetă, icoana este purtată prin satele din împrejurimi, pentru a aduce ploaia. În perioada comunistă, mănăstirea a fost desfiinţată, dar icoana nu a putut fi urnită din locul ei de cei însărcinaţi să o ia pentru a fi dusă la mănăstirea dobrogeană Celik Dere, decât după acordul feţelor bisericeşti din acea zonă. În 1990, a avut loc o mare procesiune cu ocazia aducerii Sfintei înapoi la Mănăstirea Adam, unde continuă să facă minuni.

MĂNĂSTIREA CĂLUGĂRA
Mănăstirea Călugăra din Munţii Banatului, la aproximativ 3 km de comuna Ciclova-Montana, judeţul Caraş-Severin, are o legendă frumoasă. Acolo există o stâncă din care se auzeau "cântări dumnezeieşti". Oamenii băteau icoane sfinte pe copacii din preajma stâncii şi aprindeau candele. Se poate vedea şi astăzi icoana Sfântului Prooroc Ilie încrustată pe un fag a cărui scoarţă nu a acoperit-o. La 8 iunie 1838, auzindu-se foarte puternic acele "cântări dumnezeieşti", a fost săpat locul, descoperindu-se o peşteră lucrată de mâna omului şi astupată cu pământ în timp. Acolo au fost găsite moaştele pietrificate ale unui sfânt necunoscut şi o icoană. Aceasta a fost dusă în biserica din Oraviţa, dar după două zile a dispărut, fiind găsită după o perioadă în peşteră. Astfel, în 1860 a fost întemeiată aici o mănăstire care a devenit loc de pelerinaj.

MĂNĂSTIREA NECHIT
Mănăstirea Nechit adăposteşte icoana făcătoare de minuni a Sfântului Zenovie. Aflată la 30 km de Piatra-Neamţ, lângă Tazlău, a fost ctitorită de Alexandru cel Bun cu hramul Schimbarea la Faţă, ea fiind cunoscută şi sub numele de Mănăstirea din Câmpu lui Dragoş. Construită în 1430, dărâmată apoi de tătari, reconstruită în jurul anului 1800, distrusă din nou în 1959 de comunişti şi apoi reclădită în 1990, este loc de pelerinaj pentru cei cu boli sufleteşti şi trupeşti care îşi găsesc alinarea cu ajutorul icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Zenovie. În perioada persecuţiilor comuniste, icoana a fost păstrată în casa părintelui Zenovie Ghinescu, casă mistuită complet de un incendiu, dar din care icoana a scăpat neatinsă, sticla protectoare nefiind nici măcar afumată.

BISERICA DIN ALEXANDRIA
La Biserica Sfânta Adormire din Alexandria, construită acum 150 de ani, în vinerea de 28 iulie 1995, în timpul slujbei de dimineaţă, icoana Sfintei Fecioare Maria de pe catapeteasmă a plâns. Primele lacrimi au fost "culese" de o femeie cu un copil în braţe, pentru a le pune pe o rană a copilului care s-a vindecat imediat. De atunci, biserica deschisă până târziu în noapte primeşte numeroşi credincioşi care se roagă la Sfânta Fecioară pentru a fi ajutaţi. Un bătrân aproape orb, pe nume Dumitru Apostu, după ce a terminat rugăciunea la icoană a constatat că vede foarte bine florile aşezate sub ea. În stare de şoc, acesta a exclamat: "Văd mai bine decât vedeam în tinereţe!".
Monumentul marilor eroi ai neamului românesc: „Calvarul Aiudului”
Aiudul, pe lânga alte multe sfinte locuri ale acestei tari si-a scris cu litere de sânge si lacrimi memoria lui în istoria neamului românesc.
În anul 1947, conducerea politica a tarii a luat decizia de a transforma închisoarea din Aiud într-un mare centru de exterminare, dedicat elitei atât duhovnicesti cât si intelectuale a tarii. Acest masacru îsi duce misiunea pâna în anul 1964, când, la presiunea occidentului sunt eliberati toti “detinutii politici” ramasi în viata.
Este covârsitor de important pentru o tara ca cei care s-au nascut în ea sa-si cunoasca istoria. De aceea, istoria care s-a scris la Aiud va ramâne vie si neschimbata indiferent de planurile pe care le au strainii cu noi.
Rana lasata de comunisti în sufletul neamului românesc e greu vindecabila, dar Sfintii din închisorile comuniste, pe care Dumnezeu I-a ales sa duca greutatea pacatelor noastre pe Golgota acestei tari, ne lasa mostenire nadejdea mântuirii prin rugaciunile lor.
Putinii supravietuitori ai închisorilor au luat decizia în 1992 de a ridica în acest loc (denumit în ‘47-’64 “Râpa robilor”) un monument, ca simbol al biruintei lui Hristos, prin alesii sai, fata de înainte mergatorii lui Antihrist.
Constructia s-a finalizat în anul 1999, iar în anul 2000 IPS Bartolomeu (trecut si el prin temnita Aiudului) a sfintit Sfânta Masa din interiorul monumentului.
În anul 2001, revine în Aiud la “Râpa robilor”, pentru prima data de la eliberarea din 1964, parintele Iustin Pârvu, staretul manastirii Petru Voda si marele duhovnic al românilor. Cu aceasta ocazie parintele a lasat o marturie în sufletele celor care îl însoteau, pe cât de cutremuratoare pe atât de sfânta: “Mi-e si frica sa calc cu picioarele pe acest pamânt, pentru ca este plin de Sfinte Moaste.”
In septembrie 2004 IPS Andrei, episcopul Alba Iuliei, da binecuvântarea parintelui Iustin de a înfiinta un schit cu hramul “Înaltarea sfintei cruci”, în care sa fie pomeniti toti martirii neamului românesc.
De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.
sursa:sanatate.jurnalul.ro
         www.calvarulaiudului.ro

Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale


Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale - Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani, Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos, purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait ca un sfa...


Sfantul Nicodim de la Tismana si minunile sale - Nascut in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani, Nicodim si-a inceput viata calugareasca pe Muntele Athos, purtand apoi modelul aspru al monahismului ortodox si in Tarile Romane. Ctitor de manastiri - Vodita, Tismana, Prislop -, a trait ca un sfant, adunand in jurul bisericii popoare de credinciosi. Faptuitor de minuni, cea mai mare dintre ele s-a petrecut dupa cinci veacuri si jumatate de la moartea sa, pe 26 octombrie 1955 cand, in plin comunism, cultul Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Tismana a fost generalizat, in mod oficial, in toate biser

icile ortodoxe din Romania. Va invitam sa cititi povestea vietii lui -




Ucenicul lui Dumnezeu Desi calendarul ortodox il praznuieste pe cuvios in a doua zi de Craciun, pe 26 decembrie, traditia locala din Gorj si Mehedinti sustine ca sfantul s-ar fi nascut in luna mai, dupa cum spune o balada populara: "In mai se nastea,/ ca suflet de floare avea/ si sfant de frumos era,/ la chip si la duh aievea..." In ce priveste anul si locul nasterii, istoria arata ca Nicodim a venit pe lume in anul 1310, in sudul Dunarii, intr-o familie de aromani foarte credinciosi, din Prilep (Macedonia). Inca din copilarie ar fi avut inclinatie spre insingurare, rugaciune si monahism, dar parintii l-au dat la invatatura de carte, pentru a putea ocupa dregatorii de seama. Cu toata silinta sa, gandurile baiatului erau insa in alta parte. Cu prilejul unei vizite facute la Prilep de cativa calugari de la Muntele Athos, Nicodim s-ar fi intalnit cu acestia in biserica asezarii si i-ar fi spus celui mai batran dintre monahi: "Nu pot sa mai raman in lumea asta inselatoare, nici sa vad slavele ei cele desarte, ca niste naluciri mincinoase. Nu doresc inaltarea mea in slujbele politichiei. Vreau doar sa urmez calea cea stramta si placuta Domnului, pentru mantuirea sufletului meu". Calugarul cel batran a vazut, in chip tainic, ca inima tanarului Nicodim era plina de harul Duhului Sfant si a acceptat sa-l calauzeasca la Muntele Athos, cu acordul intelept al parintilor. Asa a inceput despartirea de lume a celui care avea sa devina cel mai important ctitor al monahismului romanesc timpuriu si un mare facator de minuni!
In Sfantul Munte, tanarul a trecut prin cateva lavre, unde s-a dovedit un iscusit copist si miniaturist, dar si un bun cunoscator al limbilor greaca, slava si romana veche (aromana). La Manastirea Hilandar, a devenit ucenicul Sf. Isaia, care l-a tuns in monahism si l-a hirotonisit ieromonah, adica preot calugar. Atat de mare a fost nevointa sa crestina, incat, dupa mutarea la cele vesnice a invatatorului sau, a ajuns egumen al Lavrei Hilandar si, mai tarziu, protosinghel al Muntelui Athos. Impresionat de virtutile ucenicului sau, in ultimii ani ai vietii, Sf. Isaia a lasat garantie pentru eternitate cateva cuvinte scrise pe o foaie ingalbenita: "Barbat cinstit si sfant, tare in carti si mai tare in judecata, mester la vorbitul cu Dumnezeu, la cuvinte si raspunsuri pentru credinciosi, dar inca si mai mare facator de minuni".


Inceputul apostolatului: crucea de plumb Traditia monastica din Sfantul Munte sustine ca tanarul cuvios era deja "inainte-vazator-cu-duhul", la o varsta cand altii abia uceniceau. El a avut mai multe vedenii, pe care le-a povestit mai tarziu invataceilor sai. In cea dintai dintre ele, Duhul Sfant i-a poruncit sa se intoarca in Macedonia natala (aflata intre Serbia si
Grecia, zona e populata si astazi de vlahi aromani), pentru a ridica trei biserici, in locuri in care crestinii erau stramtorati de multimea musulmanilor. Nicodim a ascultat porunca, si traditia populara din vechea Serbie Mare ii atribuie ctitoriile de la Vratna, Manastirita si Saina, in tinuturile Cladovei. Patru veacuri mai tarziu, intr-un Letopiset al lui Stefan Ieromonahul, se scrie ca fresca din pronaosul bisericii de la Saina il zugraveste pe ctitor in stanga intrarii si ca acela ar fi singurul chip adevarat al sfantului, dintre toate cele pictate prin alte lacasuri. Din pacate, astazi, fresca este definitiv degradata.
Pe cand pastorea intr-una din cele trei ctitorii ridicate la sud de Dunare, Sfantul Nicodim a avut o noua vedenie, in care i se dezvaluiau navalirile turcilor ce aveau sa urmeze in Tarile Romane. In vedenie, aparea si Maica Domnului, care ii cerea sa treaca apa Dunarii si sa ii ajute pe indoitii sai frati de neam si de credinta, in fata primejdiei ce se apropia amenintator. Mai mult decat atat, traditia spune ca, intr-o zi de mare sarbatoare, spre seara, sfantul a adormit cateva clipe, asezat intr-un jilt, si i s-a aratat in vis Sf. Antonie cel Mare, care i-a repetat porunca Maicii Domnului, adaugand indemnul de a cauta un loc numit "La Cascade", unde sa ridice o mare manastire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Trezindu-se din somn, cu bucuria unei asemenea minunate adeveriri, cuviosul Nicodim s-a hotarat sa dea ascultare noii porunci. El a cerut unui fierar sa-i toarne o cruce din plumb, in greutate de sapte ocale, inchipuind numarul zilelor din Saptamana Patimilor Mantuitorului, pe care si-a atarnat-o de gat, jurandu-se sa nu o mai scoata decat in ziua cand va vedea cu ochii lui ridicata manastirea din vis. Apoi si-a facut o boccea, in care a asezat o Biblie copiata de mana lui la Muntele Athos, a imbracat rasa calugareasca, s-a incaltat cu opinci din piele de porc, si-a luat un toiag si, facandu-si semnul sfintei cruci, a pornit-o la drum. Sfantul avea sa poarte la gat crucea de plumb vreme de douazeci de ani, pana cand i se va fi implinit visul.


</b><b>Prima minune: Trecerea peste Dunare Nicodim a ajuns pana in satul Tachia, pe malul sudic al Dunarii, in fata Orsovei, dupa doua zile de mers. S-a odihnit o noapte, iar in zorii celei de a treia zile a cautat vreun pescar care ar fi putut sa il treaca cu luntrea. Legenda spune ca, neafland pe nimeni in preajma, dupa indelungata vreme, sfantul a ingenuncheat pe malul fluviului, ridicand mainile catre cer si aducand slava lui Dumnezeu. Pentru ca, in smerenia lui fara de margini, nici nu indraznea sa creada ca ar putea calca pe apa, aidoma Mantuitorului, el si-a dezbracat rasa calugareasca si a rostit cu voce tare cuvintele lui Hristos din Evanghelie: "Trebuie sa fac pana este ziua lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine, ca vine noaptea, cand nimeni nu poate sa lucreze. Faca-se voia Ta, Doamne!" Dupa care s-a inchinat, a aruncat rasa calugareasca pe suprafata apei, a pasit pe ea, cu bocceaua in spinare si toiagul in mana, si a plutit astfel pe valurile marunte ale Dunarii pana la malul celalalt!... In partile Orsovei si Ieselnitei se pastreaza, pana astazi, traditia puternica a acestei minuni a sfantului. Legat de venirea Cuviosului Nicodim cel Sfintit in Tara Romaneasca, se mai pastreaza, prin partile Mehedintiului, o alta traditie, numita Ciumarnita. In a doua jumatate a secolului al Xiv-lea, in acele locuri a fost o epidemie de ciuma neagra, adusa din Europa apuseana. Dupa sosirea sa, vazand nenorocirea si jalea, sfantul a calatorit din sat in sat si a facut vindecari in masa, prin rugaciuni rostite in aer liber, asezat in genunchi, in mijlocul bolnavilor. Atat de mare a fost credinta pe care a starnit-o oamenilor in acest fel, incat unii dintre ei l-au urmat, devenindu-i primii ucenici romani. Sarbatoarea Ciumarnitei, care se praznuieste numai in zilele de post si are data schimbatoare de la o asezare la alta, dupa cum s-a nimerit trecerea sfantului pe acolo, se tine pana in ziua de azi in Mehedinti si se datoreaza marilor minuni vindecatoare ale cuviosului, savarsite acum mai bine de sase sute de ani!
In calatoria pe care o incepuse, Nicodim se oprea la cate un loc ce i se parea prielnic pentru manastirea poruncita in vis. Facea popas si tabara, adunand din ce in ce mai multi fii duhovnicesti in jurul sau, carora le tinea predici sub cerul liber, deschizandu-le sufletul si mintea pentru credinta in Hristos. In fiecare din aceste locuri se ridicau altare din lemn sau piatra, unde ramaneau cativa ucenici sa continue viata de obste a viitoarelor manastiri, ce urmau sa fie zidite pe cheltuiala si cu eforturile localnicilor. Acest fenomen de o amploare istorica nebanuita a umplut tot Mehedintiul si Gorjul cu lacasuri monahale sau biserici, ducand vestea sfantului misionar pana la scaunul domnesc al lui Vlaicu Voda. Fapt fara precedent in istoria crestinismului romanesc: in loc sa trimita dupa cuvios, pentru a fi adus la curtea domneasca, voievodul a plecat el insusi in cautarea pelerinului, insotit de o suita de osteni. Traditia marturiseste ca Nicodim cel Sfintit a devenit duhovnicul lui Vlaicu Voda si acela care l-a sfatuit sa zideasca manastirea Vodita, ale carei ruine exista si astazi pe malul Dunarii. Biserica manastirii, unul dintre cele mai vechi lacasuri de piatra din Tara Romaneasca, a avut hramul Sfantului Antonie cel Mare, evlaviosul intemeietor al monahismului rasaritean, a carui pravila monahala o urma si o predica ucenicilor sai insusi Cuviosul Nicodim. Influenta duhovniceasca a sfantului s-a intins pana in Moldova, unde trei dintre ucenicii sai au ajuns la manastirea Neamt, introducand acolo randuielile athonite aduse de la invatatorul lor, cu doua veacuri inaintea celuilalt mare ctitor de viata monahala, Paisie Velicikovski. Dar sfantul nu si-a incetat calatoriile, trecand muntii prin "Portile de Fier ale Transilvaniei" si intemeind Manastirea Prislop din Tara Hategului, unde peste veacuri avea sa-si implineasca destinul duhovnicesc un alt sfant, Arsenie Boca. Istoria bisericeasca sustine ca Nicodim cel Sfintit a fost duhovnicul de taina al primilor patru domnitori Basarabi, Vlaicu Voda, Radu I, Dan I si Mircea cel Batran, pana la inceputul secolului al Xv-lea. Dar anii treceau si crucea de plumb atarna tot mai greu de gatul sfantului, care continua sa caute un loc pentru manastirea din vis.


</b><b>Manastirea din vis: Tismana In pelerinajele sale pentru aflarea locului numit "La Cascade", Cuviosul Nicodim s-a oprit, impreuna cu alti cativa ucenici, in satul Ponoare, din tinutul Mehedintiului. Dar, spre surprinderea sfantului, acesta a fost singurul loc in care oamenii nu l-au primit cu bratele deschise. Nicodim avea deja mare faima de ctitor monahal, iar taranii s-au temut ca intemeierea unei manastiri prin partea locului, daca va fi intarita si de un hrisov domnesc, va atrage dupa sine improprietarirea asezamantului cu satele din jur, asa cum obisnuiau voievozii acelor timpuri. Satenii nu voiau sa-si piarda libertatea si pamanturile nici macar de dragul lui Dumnezeu. In fata unei asemenea prostii omenesti, cuviosul s-a intristat si le-a spus mai-marilor asezarii: "Nimeni nu v-ar fi rapit libertatea sau roadele pamantului, dar daca ati fi pus umarul la zidirea lacasului si i-ati fi ajutat pe viitorii monahi, ati fi avut cu totii o mare casa in ceruri. Mi-e mila de prostia voastra si de saracia ce va asteapta, caci saracia sufletului vostru va va aduce si saracia vietii de care va feriti acum!". Legenda povesteste ca atat de amarnic au saracit oamenii acelor locuri, incat nu mai aveau cu ce se hrani. Intr-o buna zi, un taran care isi taiase ultima capra si o jupuise, s-a gandit sa faca un burduf din pielea ei pentru branza, dar neavand cu ce il umple, i-a venit ideea sa lege un fluier de gura burdufului, apucandu-se de cantat, ca sa-i treaca foamea. Asa a fost inventat cimpoiul, iar traditia populara romaneasca sustine ca taranii din Ponoarele Mehedintiului sunt cei mai priceputi cimpoieri din tara...
Parasind foarte intristat acele locuri, cuviosul se ruga necontenit sa-i indrume Dumnezeu pasii, pentru ridicarea manastirii din vis. Asa a ajuns in satul Aninoasa, de unde a pornit-o, de unul singur, pe valea unui parau, pana in catunul Vanata. Familia care l-a gazduit i-a spus ca spre deal, in susul apei, este un loc numit "La Cascada", dar lumea se fereste de el, caci acolo s-ar ascunde un sarpe mare. A doua zi, sfantul a pornit-o pe malul apei, insotit de baiatul cel mare al gazdelor. Dupa o vreme, s-a auzit sunetul cascadei. Nu mica i-a fost bucuria cuviosului cand a descoperit, la un cot al vaii, o cadere de apa ce izvora din munte. In apropiere se afla un platou inalt, strajuit de un arbore urias de tisa. Deasupra cascadei se afla o pestera, pe care sfantul s-a gandit sa si-o faca drept chilie. Legenda locului spune ca in acea pestera Nicodim a gasit un sarpe urias, care ii inspaimanta pe localnici. Cu putere de la Dumnezeu, el a ridicat crucea de plumb, pe care o purta la gat de douazeci de ani, si a blestemat intruchiparea satanei, aceasta transformandu-se in stana de piatra. Apoi a coborat pe platou, impreuna cu tanarul ce-l insotea si care avea sa-i devina ucenic, asezandu-se sub coroana arborelui singuratic. Sfantul s-a rugat fierbinte sa primeasca semn unde anume sa ridice sfantul altar. Atunci, din slava cerului, s-a pogorat asupra arborelui un sul de lumina, iar Nicodim, avandu-l martor doar pe tanarul de langa el, a auzit un glas bland: "Aici este locul unde am poruncit tie sa faci lacas de inchinaciune!". De la acest arbore, sfintit de Duhul Sfant, valea, raul si manastirea si-au luat numele pe care il poarta pana astazi. In doar cativa ani, pana la inceputul domniei lui Mircea cel Batran, intregul asezamant a fost ridicat din temelii si inzestrat cu odoare. Manastirea a fost prima "arhimandrie" din istoria crestinismului romanesc, dupa rangul de arhimandrit pe care cel dintai staret, parintele Nicodim cel Sfintit, il adusese de la Muntele Athos. Sfantul apucase ziua in care sa-si vada visul cu ochii! Porunca lui Dumnezeu fiind indeplinita, el si-a putut scoate de la gat crucea de plumb, in greutate de sapte ocale, pe care o purtase, drept canon, vreme de douazeci de ani.


Ultimele minuni Cat a staretit la Tismana, in cei din urma ani de viata, sfantul a facut multe si mari minuni. Zi si noapte veneau la el bolnavi si se tamaduiau. Unii dintre ei doar se atingeau de vesmintele sale, altii se vindecau prin binecuvantarea lui, dar cei mai multi se izbaveau doar chemand numele sfantului! Auzind de minunile Cuviosului Nicodim, insusi imparatul Sigismund al Ungariei, care avea o fata chinuita de un duh necurat inca din copilarie, se hotaraste sa viziteze Tismana, impreuna cu fiica bolnava si insotit de o mare suita. Avand incuviintarea lui Mircea cel Batran, Sigismund intra in tara pe la Orsova. In drum spre manastire, duhul cel necurat din fata se tulbura de apropierea de un loc sfant. Fata cade la pamant, in nesimtire, in clipa cand demonul nevazut o paraseste, apoi isi revine, definitiv insanatosita... Intreaga suita catolica a imparatului a incercat sa-l convinga pe Sigismund ca ar fi fost o minune venita de la Dumnezeu, fara nici un merit din partea Cuviosului Nicodim. Atunci monarhul a dat porunca tuturor sa nu spuna sfantului nimic din cele intamplate, cand vor ajunge la manastire, pentru a se lamuri in ce fel s-a tamaduit fiica sa. Fiind "inainte-vazator-cu-duhul", parintele Nicodim s-a imbracat cu sfintele odajdii, a luat in maini crucea si Sfanta Evanghelie si a iesit in fata manastirii, inconjurat de tot soborul, in intampinarea craiului maghiar. Cand Sigismund a ajuns inaintea sa, sfantul l-a binecuvantat si i-a spus: "Da slava lui Dumnezeu si Preacuratei Sale Maici, pentru mila ce au facut-o astazi cu tine, tamaduind pe fiica ta!". Sigismund s-a cutremurat la auzul acestor cuvinte si, in vazul tuturor, cu lacrimi in ochi, a sarutat dreapta sfantului, aducand multumire Celui de Sus. A doua zi a sosit la Tismana si Mircea cel Batran, intampinat cu aceeasi cinste de parintele staret si intreg soborul. Cei doi monarhi au participat, impreuna cu suitele lor si alaturi de miile de credinciosi care venisera la manastire, la marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, ce era chiar hramul asezamantului, asa cum i se ceruse parintelui Nicodim in vis. Reactia de mare emotie crestina pe care a avut-o imparatul fata de intreaga manifestare i-a facut pe clericii catolici din suita sa sa se teama ca nu cumva Sigismund sa ia hotararea de a trece la ortodoxie. Drept urmare, l-au sfatuit cu viclenie pe craiul maghiar sa mai puna la cale o ispitire inca si mai grea pentru Sfantul Nicodim. Desi era coplesit de tot ceea ce vazuse si auzise, imparatul i-a spus, in cele din urma, sfantului: "Parinte, suntem in zi de mare sarbatoare. Am citit in Sfintele Scripturi ca Dumnezeu, pe aceia pe care ii iubeste, ii scoate nevatamati si din foc si din apa. Te rog, parinte, arata-ne noua, astazi, puterea lui Dumnezeu asupra ta, intrand in foc, iar de vei iesi nevatamat, atat eu, cat si toti cei ce se afla cu mine, impreuna cu fiica mea vindecata, vom trece la legea ortodoxa!...". Atunci a poruncit sfantul Nicodim sa fie aprins un foc mare din busteni in fata bisericii. Cuviosul a intrat in biserica si s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca sa-Si arate puterea Sa prin foc, spre folosul sufletesc al celor care au cerut lucrul acesta. Apoi s-a imbracat cu toate odajdiile preotesti, a luat in mana crucea de plumb pe care o purtase la gat douazeci de ani si s-a apropiat de foc, urmat de diaconul Antonie, tanarul care il calauzise pana la locul manastirii. Au inconjurat focul de trei ori, diaconul cadelnitandu-l, apoi au facut semnul sfintei cruci, binecuvantand valvataia. Sfantul s-a intors spre tanar, intrebandu-l: "Crezi cu adevarat in puterea lui Hristos?" Antonie a incuviintat, tacut. Cuviosul l-a mai intrebat: "Ai curajul sa intri cu mine in foc, pentru credinta ta?". Tanarul a raspuns: "Da, parinte!". Atunci, spre uluirea generala, in ziua de 15 august, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, Nicodim cel Sfintit a intrat in foc, urmat de diaconul Antonie, ramanand o vreme in mijlocul valvataiei, ca sa vada toti minunea si sa creada... "Si au facut aceasta de trei ori - scrie Patericul - in numele Sfintei Treimi!" La iesirea din foc, a luat sfantul un carbune si l-a pus pe marginea sfantului epitrahil, ca sa dovedeasca tuturor celor de fata ca ar fi putut sa arda, iar locul unde a fost atins de carbune s-a parjolit. In aceeasi zi, imparatul maghiar, impreuna cu fiica sa si intreaga suita s-au botezat in religia ortodoxa. La botez, Sigismund a primit numele de Matei, avandu-l nas pe insusi Mircea cel Batran. El a ramas in istorie drept singurul imparat al Ungariei de confesiune ortodoxa! In muzeul Manastirii Tismana se pastreaza, pana in ziua de azi, epitrahilul ars de carbune, ca o marturie a acestei minuni adevarate, dupa sase veacuri...


Epilog Sfantul Nicodim cel Sfintit de la Tismana a trait 96 de ani si s-a mutat la cele vesnice in ziua de 26 decembrie a anului 1406. Moastele sale s-au pastrat cateva sute de ani in sfanta Manastire Tismana. Cu prilejul unei navaliri otomane, fratii calugari le-au ascuns intr-o pestera din adancul muntelui, pentru a le feri de pangarire, dar, pierzandu-si ei insisi viata, nimeni nu a mai stiut sa le gaseasca, pana astazi. Mai multe generatii de ucenici ai sfantului au ctitorit biserici si manastiri, din Mehedinti si Gorj pana in Oltenia si Valahia, pana tarziu, in epoca lui Matei Basarab si Constantin Brancoveanu. Se spune ca numarul tuturor acestor lacasuri ar depasi suta. La Manastirea Tismana s-a mai pastrat pana in ziua de azi numai degetul aratator de la mana dreapta a cuviosului, acela cu care a aratat toata viata sa spre Cel de Sus si spre Imparatia Sa.Marius Petrescu

sursa:formula-as.ro

10 miracole crestine ce au uimit lumea

Aparitia Fecioarei Maria in Zeitoun (1968 – 1970)

Una dintre cele mai faiomoase aparitii ale Fecioarei Maria a avut loc in Zeitoun, Cairo. Imaginea a fost vazuta de cateva milioane de oameni intr-o perioada de 2-3 ani. Patriarhul Bisericii Copte a confirmat aparitia ca fiind una reala.

Moastele

Moastele sunt ramasite trupesti ale unor sfinti care nu au putrezit dupa moartea acestora. Acestea constituie un criteriu (desi nu determinant) in canonizarea sau declararea unui sfant de catre Biserica. Sute de astfel de moaste au fost descoperite de-a lungul timpului, printre cele mai celebre de la noi din tara fiind cele ale Sf. Imp. Constantin si Elena, Sf. Dimitrie cel Nou, Cuv. Parascheva, iar in Biserica Catolica cele ale Sf. Bernadette sau ale Sf. Silvan.

Therese Neumann (1896 – 1962)

Theresse NeumannTherese Neumann a fost o crestina catolica, de nationalitate germana, cunoscuta pentru stigmatele sale. Semnele patimilor lui Hristos (rani pe spate, pe frunte, la maini si picioare) ii apareau in fiecare vineri din Saptamana Patimilor. Acestea nu se vindecau si au putut fi constatate pe corpul sau si dupa moarte. Din anul 1922 pana la moartea sa (1962), Therese Neumann nu a mancat nimic altceva in afara de Sf. Euharistie. Acest fapt a fost confirmat in iulie 1927 de catre un medic si de patru calugarite franciscane care au supravegheat-o timp de doua saptamani. Discutiile pentru canonizarea sa ca sfant au inceput in Biserica Catolica in urma cu trei ani.

Statuia din Akita (1973 – 1975)

In 1973, sora Agnes Katsuko Sasagawa din Akita, Japonia, a avut o viziune cu Fecioara Maria. Pe 28 iunie, o rana in forma de cruce a aparut in podul palmei stangi a lui Agnes. Cateva zile mai tarziu, maicile au observat cum din palma dreapta a unei statui a Fecioarei Maria, aflata in biserica manastirii, au inceput sa curga picaturi de sange. Acest lucru s-a intamplat pana pe 29 septembrie, cand semnele au disparut. Doi ani mai tarziu, aceiasi statuie a inceput sa planga. Un profesor al Institutului de Medicina Legala din Akita a confirmat ca lacrimile si sangele sunt de natura umana. In iunie 1988, cardinalul Ratzinger (actualul papa Benedict al XVI-lea), sef al Biroului de Investigatii, a declarat minunile autentice.

Lourdes (1858)

Aceasta aparitie a Feciorei Maria a fost semnalata pe 11 februarie 1858, cand Bernadette Soubirous, o tanara in varsta de 14 ani, a povestit mamei sale ca a vazut o `doamna` in pestera Massabielle. Bernadette strangea lemne pentru foc impreuna cu sora sa si un prieten. Aparitii asemanatoare au avut loc cu alte 17 ocazii in acel an. Tanara a fost indemnata sa sape la baza unei stanci, unde va gasi un izvor. Izvorul a fost descoperit si constituie in prezent un loc de pelerinaj pentru milioane de oameni ce vin la aceasta pestera. Au fost semnalate numeroase vindecari miraculoase, confirmate de oficialitatile medicale din localitate.

Iosif de Cupertino (1603 – 1663)

Iosif de Cuperino este un sfant italian, cunoscut pentru faptul ca putea sa leviteze. Este considerat ocrotitorul celor care calatoresc cu avionul, al persoanelor cu handicap mental si al elevilor putin inzestrati. A fost canonizat in 1967. Unul dintre cele mai faiomoase zboruri ale sale este cel care a avut loc in prezenta papei Urban VIII.


Salul Sfantului Juan Diego (1474 – 1548)

Tilma Sf. Juan DiegoJuan Diego Cuauhtlatoatzin este un sfant de origine mexicana. Aflat in drum spre unchiul sau muribund, sfantul a avut o viziune cu Fecioara Maria care l-a asigurat ca unchiul sau nu va muri. Mai mult, i-a cerut sa urce pe un deal pentru a culege flori (desi era luna decembrie). Juan Diego a ascultat si a gasit pe o colina trandafiri, pe care i-a dus ulterior episcopului. Acesta a putut sa vada pe salul lui Juan imaginea cunoscuta ulterior sub numele de `Doamna din Guadelupe`. Impresionat, ierarhul a poruncit construirea unui adapost, astazi loc de pelerinaj, pe colina unde sfantul a avut viziunea.

Padre Pio (Sfantul Pio de Pietrelcina) (1887 – 1968)

Francesco Forgione, cunoscut mai traziu drept Padre Pio, este un sfant italian, preot in ordinul monahal Capuchin, renumit pentru stigmatele sale. Desi a pastrat mult timp secrete ranile sale, acestea au fost in cele din urma analizate de numerosi oameni de stiinta. Moastele sale sunt pastrate astazi in biserica San Giovanni.

Minunea din Lanciano (700 d. Hr.)

In jurul anului 700 d. Hr, un calugar din orasul italian Lanciano a fost desemnat pentru a savarsi liturghia in biserica Sf. Legontian. In timpul slujbei, a vazut cum painea si vinul devin carne si sange – evidente pastrate pana astazi. Cazul a fost investigat in 1970-1971 de un grup de profesori ai Universitatii din Siena. Acesta a constatat ca atat carnea, cat si sangele sunt de natura umana, grupa AB.

Miracolul Soarelui

Acesta a fost observat de peste 100 000 de oameni, in data de 13 octombrie 1917, in apropierea localitatii Fatima, Portugalia. Trei copii de ciobani au prevazut evenimentul – lucru atestat de ziarele locale. Conform martorilor oculari, dupa o ploaie, soarele a aparut dintre nori sub forma unui disc opac ce se rotea. Mai multi dintre cei prezenti au declarat ca hainele, complet ude de la ploaie, au fost uscate instantaneu. Evenimentele au fost confirmate de Avelino de Almeida, reporter pentru ziarul portughez O Seculo si de Dr. Joseph Garrett, profesor de stiinte naturale al Universitatii din Coimbra. Minunea a fost pusa pe seama Fecioarei Maria de Fatima si a fost atestata de care Biserica Romano-Catolica in 1930.

Sursa: www.listverse.com

Din minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe (23 aprilie)


În părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părţi depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie şi credinţă către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp. Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la pămînt, plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic, ca să rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să fie dus în Ramel, la biserica lui.
Astfel femeia, mîhnindu-se şi plîngînd, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare şi ridicînd-o de la pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te mîhneşti, o, femeie?" Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfînt descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: "Unde voieşti să-ţi pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea dreaptă a bisericii". Şi îndată sfîntul a scris cu degetul său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al văduvei, să se pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie: "Ajută-mi tu singură".
Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a uşurat şi de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta văzînd-o femeia în vedenia somnului şi deşteptîndu-se, n-a găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-şi nădejdea către Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei, adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a ieşit la mal, a văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el, care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca şi cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta:
Un saracin vestit, împreună cu alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei, şi văzînd icoana Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea ei şi închinîndu-se şi săvîrşind în taină rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor: "Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură. Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scîndura aceea". Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul acela în mînă şi i-a rănit-o.
Deci, a ieşit îndată afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i mult sînge; apoi se umflase şi striga suspinînd, fiind cuprins de o durere de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă creştinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: "Am fost în biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că ai făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfîntului mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela, să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele au răspuns: "Noi sîntem neînvăţate şi nu putem să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să ştiu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".
Zis-a barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?" Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să ştii puterea lui şi să fie şi spre învăţătura altora".
Acestea auzindu-le saracinul, a zis: "Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică durere pătimesc şi de moarte mă apropii". Zis-a lui preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi, după ce şi-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a încetat durerea şi i s-a tămăduit mîna.
De o minune ca aceea, mirîndu-se şi veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în cărţile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i viaţa şi pătimirea sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare aminte ascultînd, ţinea în mîini icoana mucenicului, grăind către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu, zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi eu robul Său". După aceea căzînd la picioarele preotului, îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credinţa şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în taină, de frica saracinilor.
A doua zi, saracinul cel nou botezat a ieşit din casă şi stînd în mijlocul cetăţii în văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul mulţime de saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime, au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
În insula Melitinei era o biserică a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, slăvită şi mare. Locuitorii acelei insule aveau obiceiul ca în toţi anii, la ziua pomenirii sfîntului, să se adune în biserica aceea, ca să serbeze praznicul mucenicului. De acest lucru aflînd agarenii din Crit (insula Creta), într-o clipă au năvălit asupra locului aceluia şi cîţi oameni au fost afară din biserică, apucînd să fugă, au scăpat din mîinile agarenilor; iar cîţi s-au aflat în biserică, pe aceia prinzîndu-i şi legîndu-i, i-au dus în robie.
A fost robit atunci şi un tînăr oarecare de acolo şi ducîndu-l în Creta, l-au dăruit voievodului agarenilor. Iar după ce a trecut un an, sosind praznicul sfîntului, părinţii tînărului aceluia, deşi erau lipsiţi de fiul lor, însă nu şi-au schimbat obiceiul, ca în toţi anii să meargă la praznic în biserica mucenicului şi să facă în casa lor masă îndestulată întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Gheorghe. Deci, cînd a început a aşeza la ospăţ pe cei chemaţi, maica tînărului robit s-a întors iar la biserică şi s-a aruncat la pămînt, plîngînd şi rugînd pe sfîntul, ca să-l izbăvească pe fiul său din robie, precum ştie el cu ajutorul său. Şi a fost auzită de ajutătorul cel grabnic. După ce şi-a sfîrşit rugăciunile sale, acea femeie s-a întors la ospăţ la cei chemaţi, iar bărbatul ei a chemat mai întîi numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe; apoi ajutorul şi sprijinul sfîntului lăudînd, a început a cinsti pe cei chemaţi, stînd dregătorii pregătiţi.
În acel ceas, fiul lor fiind scos de Sfîntul Gheorghe din robie, a stat înaintea lor ţinînd în mîini un pahar cu vin, dîndu-l maicii sale. Pentru că în ceasul acela, stînd în Crit la masa voievodului agarenilor, turnase vinul în pahar şi-l gătea să-l dea stăpînului lor; deodată, precum altădată Avacum, a fost răpit şi a stat în Melitina cu paharul de vin în mînă. Văzîndu-l, toţi cei ce şedeau şi se ospătau la masă, s-au înspăimîntat şi l-au întrebat unde a fost, de unde a venit şi cum s-a aflat în mijlocul lor? Iar el le-a răspuns: "Am umplut acest pahar cu vin, ca să-l dau boierului şi am fost răpit de un bărbat prealuminat, care era călare pe cal şi m-a pus pe mine lîngă el. Deci cu o mînă am ţinut paharul, iar cu alta mă ţineam de brîul lui; şi astfel mă aflu aici, precum mă vedeţi". Acestea auzindu-le toţi, s-au spăimîntat, minunîndu-se de acea slăvită minune. Apoi, sculîndu-se, au adus mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Marelui Mucenic Gheorghe.
Despre o asemenea minune, zisă mai sus, ne spune şi Cozma monahul, astfel: În zilele lui Vasile, împăratul grecesc, eu fiind tînăr, stăpînul meu, voievodul la care slujeam, a fost trimis de împărat la insula Cipru. După ce am ajuns, am auzit o minune a Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, care nu de mult o făcuse în biserica lui, la ziua praznicului. Căci spuneau locuitorii de acolo că fiul preotului, care slujea în biserica Sfîntului Gheorghe, a fost robit de saracini, şi la praznicul Sfîntului Gheorghe s-a aflat lîngă tatăl său în biserică, la vremea Liturghiei. Deci voievodul, chemînd la sine pe preot şi pe fiul lui, îl întreba cum a venit de la saracini? Iar tînărul a început a-i spune astfel:
"Precum Dumnezeu a voit, aşa Sfîntul Gheorghe m-a liberat. Însă eu nu ştiu cum am venit, decît ştiu numai, că am fost robit acum trei ani de saracini. Că mă trimisese tatăl meu într-o corabie cu alţi oameni pentru neguţătorie. Şi năvălind asupra noastră saracinii, pe toţi ne-au robit şi am fost dus de dînşii în Palestina, căci atunci Ierusalimul şi toată Palestina erau stăpînite de saracini. Acolo am slujit, zicea tînărul, stăpînului meu trei ani. Şi, iată, a optsprezecea zi este de cînd stăpînul meu mi-a poruncit să-i duc aşternutul la baia cea de obşte, vrînd să se spele acolo. Şi spălîndu-se, mi-a zis: "Nu mi-ai adus dulceaţă şi apă să beau?" Eu i-am răspuns: "Nu ţi-am adus stăpîne". Iar el voia să mă prindă, ca să mă bată. Dar eu am scăpat şi am alergat acasă la stăpîna mea şi, luînd degrabă de la ea dulceaţă, mă întorceam spre baie la stăpîn. Şi îmi era calea pe lîngă o curte creştinească, în care era o biserică şi se săvîrşea în acel ceas dumnezeiasca Liturghie. Atunci am auzit, după întîia intrare, cîntîndu-se condacul Sfîntului Gheorghe, pentru că era praznicul lui. Auzind acea cîntare, am plîns şi am zis: "Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, oare n-a fost primită lui Dumnezeu şi ţie nici o suspinare a robului tău, adică a tatălui meu? Pentru ce ai trecut cu vederea lacrimile şi rugăciunile lui, cele făcute de el pentru mine, în biserica ta, ca să mă fi izbăvit din această robie şi pradă?"
Aceasta zicînd, alergam spre baie, şi văzîndu-mă stăpînul meu plin de lacrimi, a început cu mînie a mă ocărî şi mi-a zis: "Toarnă!" Şi am turnat în pahar dulceaţa, şi mi-a zis stăpînul: "Toarnă!" Dacă am luat vasul să torn în pahar, am început a nu vedea pe stăpînul meu, zicînd ceva şi am auzit cîntarea ce se cînta: "Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!". Şi m-am văzut în altar, iar pe tatăl meu ţinînd Sfîntul Potir şi zicînd către eclesiarh: "Daţi-mi apă". Iar eu, stînd înaintea lui cu vasul, voiam să torn în Sfîntul Potir; pentru că, precum stăteam în baie înaintea saracinului, într-o mînă ţinînd paharul cu dulceaţă, iar în alta, vasul din care turnam şi deodată m-am aflat în Altar stînd înaintea tatălui meu pe cînd el slujea. Iar tatăl meu căutînd spre mine, a zis către eclesiarh: "Cine este acest tînăr?" Acesta a zis cu mirare: "Nu ştim cine este acesta şi de unde vine". Şi eram cu părul ras şi cu hainele saracineşti. Apoi am zis către tatăl meu: "Oare nu mă recunoşti pe mine, tată? Eu sînt fiul tău!" Şi a zis către mine tatăl: "Dar acest vas şi paharul pentru ce le ai în mîinile tale şi ce este în ele?" Şi am zis: "Aceasta este dulceaţă, pentru că fiind eu în baie cu stăpînul, aproape de Ierusalim, cînd voiam să-i dau lui băutura aceasta, îndată m-am aflat în biserică".
Iar tatăl meu s-a cutremurat de spaimă, şi puţin a fost, că n-a scăpat din mîini Sfîntul Potir, pe care îl ţinea. Iar eu am lăsat jos paharul şi vasul şi am zis: "Nu te tulbura, părinte, ci sfîrşeşte-ţi slujba". Apoi, punînd tatăl meu Potirul pe Sfîntul Prestol şi, ridicîndu-şi mîinile, a dat laudă lui Dumnezeu şi a preamărit pe Sfîntul Gheorghe. Iar paharul pe care l-a lăsat pe marmură nu s-a stricat, nici nu s-a vărsat, asemenea şi vasul celălalt. Şi sfîrşind tatăl meu slujba, m-a cuprins şi m-a sărutat cu lacrimi şi am mers acasă. Apoi, auzind de mine toate rudele şi prietenii noştri, s-au adunat la noi. Şi, văzîndu-mă, s-au bucurat şi au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe, robul Lui, care m-a izbăvit de la saracini în clipeala ochilor".
O povestire ca aceea a fiului preotului, auzind-o voievodul şi toţi cei împreună cu dînsul, foarte mult au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Gheorghe. Şi dîndu-i şi tatălui său daruri mari, i-au liberat.
Asemenea acestor minuni mai sus-zise ale Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, se află şi această minune: În părţile Paflagoniei, în cetatea Amastrida era un bărbat, anume Leontie şi soţia lui Teofana, şi amîndoi aveau mare credinţă şi osîrdie către Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe şi năzuiau totdeauna la biserica lui, care era nu departe de acolo, lîngă rîul ce se numea Partenos. După numirea rîului aceluia, biserica aceea a mucenicului se numea "Partenia". Pe acea biserică, cei doi soţi au împodobit-o din averile lor cu toată bunacuviinţă, din dragostea lor către Sfîntul Gheorghe, pe care îl aveau peste averile lor purtător de grijă, păzitor şi apărător. De aceea, în toţi anii săvîrşeau pomenirea mucenicului cu cinste şi cu cucernicie, făcînd milostenii multe şi masă îndestulată săracilor, scăpătaţilor, străinilor, rudeniilor şi prietenilor. Aceia aveau un fiu, căruia îi dăduseră numele Gheorghe, pentru ca să aibă pomenirea mucenicului totdeauna în minte şi pe limbă cu dragoste.
În zilele acelea împărăţea la greci, Constantin al VIII-lea, care a fost fiul împăratului Leon cel înţelept. Şi au ridicat război bulgarii cu grecii, pentru că bulgarii, ungurii şi cu tătarii, năvălind asupra părţilor greceşti, le pustiau, prădîndu-le şi a fost nevoie ca oastea grecească să se adune în cete. Iar de vreme ce Leontie era locuitor al cetăţii Amastridei în Paflagonia, din rînduiala ostăşească, îi poruncea şi lui să iasă la război. Însă Leontie acum era bătrîn, iar fiul Gheorghe era în vîrstă de bărbat; deci, a socotit ca în locul său să-şi trimită fiul la oaste. Şi luîndu-l pe el Leontie şi Teofana, l-au dus mai întîi în biserica mai sus-zisă şi, rugîndu-se înaintea icoanei mucenicului, au zis: "Ţie, o, Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, îţi încredinţăm pe fiul nostru cel unul-născut şi iubit, pe care cu numele tău l-am numit, pe tine iubindu-te; deci, tu să-i fii povăţuitor în cale şi păzitor în război şi să-l întorci la noi întreg şi sănătos, ca rodul credinţei noastre celei către tine, prin a Ta facere de bine luîndu-l, cu multe faceri de bine să preamărim totdeauna a ta purtare de grijă şi apărare pentru noi".
Aşa rugîndu-se, au liberat pe fiu la ceata oştirii greceşti. Iar cînd s-a făcut război cu vrăjmaşii, mai întîi grecii au biruit pe bulgari, iar după aceea, îndreptîndu-se bulgarii au început a birui pe greci, căci aşa a lăsat Dumnezeu pentru păcat. Şi s-a făcut măcel mare şi a căzut puterea grecească în ascuţişul sabiei vrăjmaşilor, încît abia a scăpat cineva de la acel război.
În acea vreme Gheorghe fiul lui Leontie, fiind prins viu de un bulgar oarecare, s-a păzit cu rugăciunile sfîntului de la moarte. Văzîndu-l bulgarul tînăr şi frumos la faţă, l-a cruţat şi l-a dus la pămîntul lui, unde Gheorghe slujea aceluia ca un rob. Iar Leontie şi Teofana, auzind de biruirea taberilor greceşti şi văzînd că nu s-a întors fiul lor, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere, socotind că este ucis la război; şi căzînd la icoana Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, în biserica lui strigau: "Oare într-o nădejde ca aceasta, mucenice al lui Hristos, ţi-am încredinţat pe fiul nostru cel iubit, ca să fie mîncare păsărilor cerului şi fiarelor pămîntului? Oare aşa ai auzit rugăciunile şi suspinurile noastre? Dacă pentru noi cei ce am îmbătrînit nu ţi-a fost milă, apoi cel puţin pentru tinereţile cele înflorite ale aceluia să te fi milostivit. Pentru ce ai trecut cu vederea pe a noastră ticăloşie, plăcutule al lui Dumnezeu?"
Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le, cu negrăită tînguire şi strigare cîtăva vreme, la toţi cei ce erau acolo, i-a pornit spre lacrimi, iar mai cu seamă maica plîngea neîncetat cu amară tînguire. Şi a fost acea biruinţă asupra grecilor în luna lui August; dar trecînd toamna şi iarna, a sosit luna aprilie şi praznicul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Atunci Leontie cu soţia sa, deşi îşi pierduseră orice nădejde, crezînd că fiul lor a căzut de sabie la război, n-au încetat rugăciunile către sfîntul mucenic şi, după obicei, au pregătit, precum se cădea, masă îndestulată. Iar după săvîrşirea slujbelor bisericeşti, au luat la sine mulţi oaspeţi şi săraci, care toţi fiind aşezaţi la masă şi ospătîndu-se, de nimic nu le era vorba decît numai de Gheorghe, fiul lor, care nu se întorsese de la război.
Deci, părinţii s-au pornit a plînge, iar oaspeţii îi mîngîiau şi mai ales pe maica care se tînguia. Iar fiul său Gheorghe, fiind în robie, avea la stăpînul său slujba bucătăriei şi în aceiaşi zi, fierbînd bucate, îşi aduse aminte de casa părinţilor săi şi de prăznuirea lor, apoi de rudenii, de prieteni şi de vecini şi zicea în mintea sa: "Acum în casa părinţilor mei, ce fel de mese sînt? Cine sînt acei care se ostenesc? Ce fel de pomenire au pentru mine? Oare viu mă vor socoti că sînt, sau mort?" Zicînd acestea se tînguia amar.
Apoi a sosit vremea să prînzească stăpînul lui şi trebuia ca singur Gheorghe să ducă mîncarea cu ulcica, înaintea stăpînului său. Deci, ştergîndu-se de lacrimi, a luat de la foc ulcica fierbînd şi o ducea. Şi îndată s-a aflat în casa părinţilor săi, înaintea feţii tuturor celor ce se ospătau. O, ce minune! S-au spăimîntat toţi văzînd deodată pe fiul lui Leontie, anume Gheorghe, stîndu-le înainte şi fierbîndu-i ulcica în mînă. Iar părinţii lui credeau că văd o nălucire. Dar dacă s-au convins că este adevărat, iar nu nălucire, s-au repezit la dînsul cu bucurie şi căzînd pe grumajii lui, îl cuprindeau şi-l sărutau, plîngînd de nemăsurată şi nenădăjduită bucurie. Asemenea şi toţi cei ce erau acolo plîngeau de bucurie.
Şi fiind întrebat Gheorghe, cum a rămas viu de la război, unde a fost şi cum a venit la dînşii, el le-a spus toate cu amănuntul. Iar pentru a sa răpire din robie, le-a spus astfel: "În acest ceas slujeam în bucătăria stăpînului meu şi aveam poruncă ca să-i aduc ulcica cu mîncarea aceasta, pe care luînd-o, o duceam la masă. Dar păşind eu pe cîteva trepte spre foişorul în care stăpînul meu ospăta, deodată am văzut un ostaş călare pe cal, strălucind cu negrăită lumină, care m-a luat cu ulcica aceasta şi nu ştiu cum m-a adus aici înaintea voastră.
Auzind toţi aceasta, şi mai ales părinţii lui, au dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe. Şi au gustat apoi toţi din mîncarea aceea şi s-a făcut altă minune; căci cu cît gustau din ulcica aceea, cu atît într-însa se înmulţea mîncarea; şi era ulcica mică, cît să mănînce un om, iar cei ce mîncau erau foarte mulţi şi toţi au mîncat din destul, lăudînd pe Dumnezeu şi zicînd: "Iată că Sfîntul Marele Mucenic Gheorghe, ne-a trimis la praznicul său hrană aleasă de la bulgari". După aceasta a dat ulcica la biserica Sfîntului Marelui Mucenic, cu multe mulţumiri şi jertfe. Şi se păstra ulcica aceea între sfintele vase ale bisericii, în pomenirea acelei preasfinte minuni a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Acea biserică a Sfîntului Gheorghe din vremea cea de demult a fost mică şi învechită şi acum era să cadă, nefiind cine să zidească alta nouă, sau pe cea veche să o dreagă şi să o înnoiască. Însă aceasta era din lipsa locuitorilor celor de acolo şi aşa biserica aceea, nefiind îngrijită, s-a pustiit, şi s-a întîmplat într-însa o minune ca aceasta: nişte copii adunîndu-se acolo, se jucau; şi era între dînşii un copil totdeauna biruit şi ocărît de ceilalţi. Dar supărîndu-se copilul de ocările cele multe şi-a întors ochii spre biserica Sfîntului Gheorghe şi a zis: "Sfinte Gheorghe, ajută-mi, ca să biruiesc şi îţi voi aduce în biserică o plăcintă frumoasă". Şi îndată copilul acela a biruit pe ceilalţi copii la jocurile lor cele copilăreşti şi încă nu odată sau de două ori, ci de multe ori a făcut aceasta, mai mult decît ceilalţi.
Deci, ducîndu-se la maica sa, i-a spus că a făgăduit sfîntului să dăruiască o plăcintă şi o cerea de la dînsa, ca să-şi împlinească făgăduinţa sa către Sfîntul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu şi mai ales către mucenic, a îndeplinit rugămintea copilului şi i-a dat o plăcintă bună şi caldă, iar el, ducînd-o în biserică, a pus-o înaintea Altarului şi, închinîndu-se, s-a dus. Apoi, în acea vreme, trecînd pe acolo patru neguţători, au intrat în biserică, să se închine Sfîntului Gheorghe şi au aflat plăcinta bună, că era caldă şi cu aburi bine mirositori. Şi au zis în sine neguţătorii: "De aceasta nu are trebuinţă sfîntul, s-o mîncăm noi şi în locul ei să punem tămîie". Iar după ce au mîncat-o, vrînd să iasă din biserică, nu nimereau uşile bisericii, pentru că li se păreau că e zid şi nu puteau să iasă. Deci au pus cîte un ban de argint dar n-au ieşit; apoi au pus toţi un galben şi s-au rugat sfîntului ca să-i lase să iasă şi n-au putut, fiind cuprinşi de orbire. Apoi toţi cei patru au pus cîte un galben şi s-au rugat cu căldură; şi astfel li s-a dat ieşirea, pentru că au găsit uşile bisericii deschise şi au ieşit fără să-i oprească.
Acei galbeni şi bani de argint au fost începutul adunării banilor, ca să se înnoiască biserica aceea. Pentru că a străbătut ştirea despre acea minune în toată partea aceea şi mulţi oameni dreptcredincioşi dînd de la ei mult aur şi argint, au zidit o biserică nouă şi mare de piatră, au înfrumuseţat-o cu podoabe şi au îndestulat-o cu lucrurile cele de trebuinţă. Şi se săvîrşeau în acea biserică minuni preaslăvite, întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Să se scrie şi această minune a Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, despre un tînăr ce era muşcat de un şarpe veninos. Căci unul din monahii cei plăcuţi lui Dumnezeu, anume Gheorghe, avînd ajutător pe Sfîntul Mare Mucenic de un nume cu el, ne-a povestit cele ce urmează: Ducîndu-mă pe calea spre munte, avînd în mîini o cruce, m-a întîmpinat un monah bătrîn şi, luînd de la mine crucea, se ducea înainte. Şi mergînd puţin, s-a abătut din cale pe o cărare, iar eu mergeam în urma lui. Şi iată o turmă de oi, iar tînărul care era păstor zăcea jos muşcat de şarpe. Era în apropiere un izvor şi stareţul mi-a zis: "Scoate apă şi să udăm crucea". Făcînd aceasta şi deschizînd gura tînărului, i-am turnat apă, ce era vărsată pe cruce, iar stareţul i-a zis: "În numele Preasfintei Treimi, să te vindece, robul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe". Şi, întorcîndu-se, tînărul a vărsat dintr-însul nişte venin purtător de moarte şi s-a sculat. Iar stareţul i-a zis: "Spune-mi, cum te-ai jurat ieri către văduva aceea săracă, pe a cărei oaie, care ţi-a dat-o s-o paşti, ai vîndut-o cu trei arginţi şi tu i-ai spus că a mîncat-o lupul?" Tînărul a zis: "Adevărat, părinte, aşa este; dar tu cum de ai ştiut?"
Stareţul a răspuns: "Şezînd eu în chilia mea, a venit la mine un bărbat pe un cal alb şi mi-a zis: "Sofronie, scoală-te şi du-te degrabă la izvorul care este de-a dreapta ta, spre miazăzi, unde vei găsi un tînăr muşcat de şarpe. Vei întîmpina acolo pe un monah purtînd o Cruce în mînă, săpată în lemn şi, luînd Crucea aceea, să torni pe ea apă şi să dai tînărului aceluia muşcat de şarpe să bea din apa aceea, zicîndu-i astfel: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, te vindecă pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe". Şi să-i zici să nu se jure mai mult pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfinţilor Lui, nici să facă cuiva strîmbătate şi să dea oaia văduvei celei sărace, ca să nu-i fie ceva şi mai rău"".
După ce a auzit aceasta de la acel bătrîn, tînărul a căzut la picioarele lui, zicînd: "Iartă-mă, părinte, că aşa este; am vîndut oaia acelei femei pe trei arginţi şi ieri am amăgit-o, zicînd că a mîncat-o lupul. Iar femeia mi-a zis: "Oare acesta este adevărul sau este minciună?" Eu i-am răspuns: "Aşa este, mă jur, pe Dumnezeul Cel adevărat!" Şi femeia a zis: "Tu nu mă ştii că sînt săracă? Cum voieşti, aşa să faci; dar va cere-o de la tine Dumnezeu şi Sfîntul Gheorghe; căci am făgăduit acea oaie pentru praznicul Sfîntului Gheorghe, să o dau de mîncare la săraci". Deci, eu - zice tînărul - am greşit, şi rog a ta iubire de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine lui Dumnezeu şi Sfîntului Gheorghe, ca să mi se ierte păcatul acela, căci voi da acelei femei trei berbeci de ziua Sfîntului Gheorghe şi în toată viaţa mea, pentru praznicul acestui sfînt, voi da zeciuială la săraci din turma pe care o pasc".
Şi astfel, tînărul care s-a tămăduit, cerînd rugăciune şi iertare de la fericitul stareţ Sofronie, s-a dus la locul său, mulţumind lui Dumnezeu şi plăcutului Său, Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe".
Dar nu se cuvine a tăcea şi acea vestită minune despre uciderea balaurului, pe care a făcut-o Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, în părţile Sirofiniciei, lîngă cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, unde s-a îngropat trupul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe; pentru care au fost zugrăvite diferite icoane din vechime de cei vrednici de credinţă zugravi ai pămîntului Palestinei, despre acea minune ce se pomeneşte. La cei ce călătoresc în Palestina, este arătat locul acelei minuni, care s-a făcut astfel:
Era lîngă cetatea Viritului, spre muntele Libanului, un lac foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigător, care, ieşind din lac, pe mulţi oameni îi apuca şi-i pierdea, mîncîndu-i. Şi de multe ori oamenii, înarmîndu-se spre uciderea lui, erau goniţi şi ucişi, căci balaurul apropiindu-se de zidurile cetăţii, cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte; încît mulţi se vătămau şi mureau. Şi era necaz şi mîhnire, strigare şi plîngere mare neîncetată în acea cetate, în care oamenii erau necredincioşi cu însuşi împăratul, stăpînitorul lor, fiind toţi închinători la idoli.
Deci, într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: "Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?" Iar el le-a răspuns: "Ceea ce îmi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune". Şi prin descoperirea diavolilor, care locuiau în idolii pierzători de suflete omeneşti, un sfat ca acesta le-a dat: "De nu vor voi să piară toţi, să dea în fiecare zi la rînd şi cu sorţi, fiecare pe copiii lor, fecior sau fată, spre mîncare acelui balaur". Şi a zis împăratul: "Dacă va veni rîndul pînă la mine, apoi şi eu, deşi am numai o fiică, şi pe aceea o voi da". Şi au primit acel sfat împărătesc, dar mai ales diavolesc, oamenii aceia, şi astfel hotărînd, făceau după sfatul şi după rînduiala aceea. Şi îşi dădeau toţi cetăţenii mari şi mici pe copiii lor balaurului, în fiecare zi spre mîncare, punînd pe malul acelui lac pe fiii şi fiicele lor, cîte unul, înfrumuseţîndu-i cu bună podoabă, deşi le era jale şi plîngeau foarte mult pentru ei. Iar balaurul acela ieşind, îi apuca şi-i mînca.
După ce a înconjurat rîndul pe toţi oamenii cetăţii aceleia, au mers la împărat şi i-au zis: "Iată, împărate, noi toţi, după sfatul şi după hotărîrea ta, am dat pe copiii noştri balaurului. Dar acum s-a sfîrşit rîndul. Deci, ce ne mai porunceşti să facem?" Răspuns-a împăratul: "Voi da şi eu pe singura mea fiică pe care o am, iar după aceea ce ne vor descoperi iarăşi zeii, eu vă voi spune". Deci, chemînd împăratul pe fiica sa, i-a poruncit să se împodobească cu bunăcuviinţă, cu toate că îi era jale de ea şi a plîns foarte mult cu toată casa sa. Însă, neputînd să strice hotărîrea aceea, ca şi cum ar fi fost dumnezeiască, după descoperirea diavolilor, pentru jertfa lor legiuită a hotărît să o dea pe ea la balaur, ca pe o jertfă zeului iadului; iar el cu ai săi, privind din înălţimea palatului, cu ochii plini de lacrimi o petreceau. Iar fecioara, fiind pusă pe malul lacului la locul obişnuit, unde se dădea balaurului jertfă, stătea acolo tînguindu-se şi aşteptînd să iasă balaurul din lac şi să o mănînce.
Însă, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi cetatea aceea voind să o izbăvească de pierzarea trupească şi de cea sufletească, a sosit acolo Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc, care avea suliţa în mîini. Şi văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi foarte mult plîngînd, a întrebat-o: "Pentru ce stai aici şi plîngi aşa?" Iar ea a zis lui: "Bunule voinice, fugi degrabă de aici cu calul tău, ca să nu mori împreună cu mine!" Iar sfîntul a grăit către ea: "Nu te teme, fecioară, ci spune-mi mie, ce aştepţi, şi de ce priveşte la tine poporul de departe?" Zis-a către el fecioara: "O, alesule tînăr, te văd viteaz şi voinic, dar pentru ce doreşti să mori împreună cu mine? Fugi degrabă de la locul acesta". Iar sfîntul i-a zis: "Nu mă voi duce, pînă nu-mi vei spune adevărul. Pentru ce zăboveşti aici plîngînd, şi pe cine aştepţi?" Deci, i-a spus lui fecioara toate pe rînd, despre balaur şi despre sine. Şi a zis către ea Sfîntul Gheorghe: "Nu te teme, fecioară, că eu în numele Domnului Dumnezeului meu Cel adevărat te voi izbăvi de balaur". Iar ea a răspuns: "Bunule voinice, nu dori să pieri cu mine, ci fugi şi te izbăveşte de moartea cea amară! Ajută-mi mie, să mor singură aici, căci nici pe mine nu mă vei izbăvi de înghiţirea balaurului, dar şi tu vei pieri".
Acestea grăindu-le fecioara către dînsul, acel balaur înfricoşat s-a arătat ieşind din lac şi se apropia la obişnuita lui mîncare. Pe acesta văzîndu-l fecioara a strigat cu mare glas, zicînd: "Fugi, omule, iată că balaurul vine!" Iar Sfîntul Gheorghe s-a însemnat cu semnul Crucii şi chema pe Domnul, zicînd: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh", şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, ră-nindu-l, l-a culcat la pămînt, iar calul călca pe balaur cu picioarele. După aceea Sfîntul Gheorghe a poruncit fecioarei, să lege pe balaur cu brîul şi să-l ducă în cetate ca pe un cîine. Iar poporul privind cu mirare la aceea şi văzînd pe balaur fiind dus de fecioară, a început a fugi de frică. Apoi Sfîntul Gheorghe a zis către dînşii: "Nu vă temeţi, ci nădăjduiţi spre Domnul nostru Iisus Hristos şi credeţi în El, căci El m-a trimis la voi ca să vă izbăvesc de balaur!" Şi a ucis Sfîntul Gheorghe pe balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii. Apoi oamenii, trăgîndu-i trupul afară din cetate, l-au ars cu foc.
Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit Sfîntul Botez. Şi erau cei botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. În acel loc, după aceea, s-a zidit o biserică mare şi preafrumoasă, în numele Prea-sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi întru cinstirea Sfîntului purtătorului de biruinţă Marele Mucenic Gheorghe, căci, precum a izbăvit el pe fecioara aceea de balaurul cel văzut, aşa păzeşte fără prihană Biserica lui Hristos şi pe tot sufletul cel dreptcredincios, cu ajutorul său, de cel nevăzut balaur din adîncul iadului şi de păcat, ca de un şarpe purtător de moarte.
Aici s-a mai făcut şi o altă minune. Căci în acea vreme cînd s-a sfinţit biserica cea zidită în cinstea Sfîntului purtătorului de biruinţă Gheorghe, atunci, ca semn al dumnezeiescului dar ce s-a vărsat acolo, a izvorît din altar apă vie, care tămăduia toate bolile celor ce năzuiau cu credinţă, spre slava lui Hristos, Care este izvorul vieţii, Împăratul slavei, Dumnezeu în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, lăudat între sfinţii Săi în veci. Amin.